Golden Romania

Adres:
CETATEA RUPEA
Str. Cetății, Rupea, Brașov
www.primariarupea.ro

Time to visiting: Monday-Sunday
-summer time 01/04-31/08 9:00-8:00 PM
-autumn time 01/09-31/10 9:00-7:00 PM
-winter time 01/11-31/03 9:00-5:00 PM

CETATEA RUPEA

CETATEA RUPEA
RUPEA FORTRESS
EN
Rupea Fortress stands on one of the oldest archaeological sites in Romania, the first signs of human
settlements dating from the  Paleolithic  and  Early Neolithic  (5500 BC–3500 BC). Archaeological
investigations have revealed objects from this era, testimony of settlements in the region: stone
tools,  pottery , funeral urns, etc.
In Dacian times, on these places was raised the  dava  known as Rumidava or Ramidava (after various
historical sources); conquered by the  Romans , Rumidava became the Roman castra
Rupes (in Latin, rupes means "rock" or "stone"). The Roman castra Rupes was part of the Roman
fortification belt defending the commercial area and routes linking the Târnava Valley with the Olt
Valley, Râșnov and Hoghiz.
According to Romanian archaeologists, the current fortress might have been built on the ruins of a
former Dacian defense fort, based on Dacian  pottery sherds  found at the site.
The first written mention of the fortress dates from 1324, under the name castrum Kuholm, when the
Saxons revolting against King Charles I of Hungary took refuge inside the fortress. In the 14th century
it had a key strategic role, being the main linking point between
Transylvania, Moldavia and  Wallachia . Between 1432 and 1437 the fortress was attacked and robbed
by  Turks , and finally abandoned in 1643 after a devastating fire turned it into ruins. At the end of the
same century, Saxons returned to the fortress to seek refuge. This time, the fortress was handed over to
the Habsburg armies without armed resistance.
From the 13th through the 17th century, the fortress expanded as a result of population growth, which
led to the final outline comprising three  baileys . [1]
During the  plague  of 1716, the fortress was used as refuge for those who were not affected by disease,
and in 1788 as refuge against Turkish invasion. The fortress was finally abandoned in 1790 after a
severe storm that destroyed its roof.
After that, the fortress was left in ruins, although in the interwar period Rupea became a major Saxon
cultural center.During the Communist regime, the authorities planned the demolition of the fortress in
order to exploit the basalt that forms the hill. The last attempt to restore the fortress dates back to
1954, but the idea was abandoned. In the early 1990s, the fortress was in a sorry state, and eventually

only one of the fortified towers was left standing. Between 2010 and 2013, the fortress underwent a
comprehensive restoration process, with all the four towers   and the homes of the Saxon families of
Reps (Rupea), which once used the fortress as a place of refuge, being restored.
The fortress is classified in the list of historical monuments of Brașov County.

CETATEA RUPEA
RO
Anul primei sale consemnări documentare este 1324. Dar acesta nu este al întemeierii, care trebuie să
fie anterioară măcar cu câteva decenii. Atunci când a început să funcţioneze, a fost mereu legată de
autorităţile publice rânduite într-o ierarhie specifică Evului Mediu: rege – voievod – castelan – scaun
şi autorităţi scăunale. Raporturile dintre ele s-au modificat doar în sensul eliminării intermediarilor,
astfel încât, la final, dispunem de un centru al scaunului Rupea şi de autoritatea principatului
Transilvaniei, intermediată adesea doar de „Universitatea” saşilor (organizarea autonomă), cu centrul
de la Sibiu.
Componentele cetăţii sunt mai uşor de înţeles dacă urmăm o sectorizare în funcţie de colina
proeminentă, unde avem „Cetatea de sus” (incinta I), „Cetatea de mijloc” (incintele II şi III) şi
„Cetatea de jos” (incinta IV). Fiecare se identifică printr-o centură de zidărie aparte, corespunzătoare
unei epoci diferite, marcate de evoluţia armamentului, a tehnicilor de asediu sau de nivelul dezvoltării
aşezării şi scaunului de care depindea finanţarea lucrărilor. La rândul lor, turnurile au o identitate
acoperită de câte un nume propriu, care, în parte, le trădează o anume particularitate (adesea legată de
funcţiune) rezultată din dezvoltarea lor istorică. Aceste elemente au îmbrăcat dimensiuni şi trăsături
arhitectonice variate: cele mai vechi au avut crenelaje în zig-zaguri rectangulare (care nu s-au păstrat),
iar cele mai recente merloane semicirculare, mai mult decorative. Ferestrele lor de tragere au luat
forma unor fante simple, iar deschiderile pentru arme de foc s-au realizat cu unghiuri de tragere cât de
largi posibile ori speciale, către baza zidurilor, amenajate în nişe proeminente şi cu aranjamente de
piramide în trepte. În spatele zidurilor, umerele de zidărie trădează bazele drumurilor de strajă, uneori
chiar pe două nivele.
Pe linia dreaptă a curtinei de la intrare (incinta a IV-a), în dreapta Turnului porţii, avem Turnul
Slujitorilor, în partea opusă, de cel al Slăninii (numit înainte „Turnul Nou”, dar care a ajuns să fie
folosit pentru conservarea cărnii şi slăninilor comunităţii şi astfel şi-a schimbat numele). Pe frontul
următor, al curtinei Cetăţii de mijloc, se află în ordine, de la dreapta, la stânga: Turnul Ungrei (cu
dezvoltările sale mai mult arheologice), Turnul Pentagonal şi Turnul Diecilor (probabil destinat
conservării arhivelor scăunale). Mai departe, turnurile se identifică mai uşor pe curtina de vest, unde se
află Turnul Cercetaşilor, Turnul Capelei şi alte două turnuri mărginind culoarul de acces, dar slab
conservate: Turnul Gros şi Turnul Pulverăriei (lângă intrarea în Cetatea de sus). Cel mai spectaculos
este Turnul Pentagonal, a cărui „familie” constructivă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se
regăseşte în arhitectura militară a întregii Transilvanii, influenţată de meşterii italieni ai Renaşterii
tardive.
O serie de alte elemente vechi se observă încă la cetate sau se cunosc din documente. Aşa se dăm
seama că în cetate se pătrundea pe porţi carosabile, dar şi pietonale. Ambele curtine inferioare erau
străbătute de porţi, prima sigur şi cu o „gură de lup”. Remarcabil păstraţi sunt scripeţii de la prima
poartă a cetăţii. Ultima oară, podul ridicător a fost reparat în anii 1731-1732, apoi a dispărut definitiv.
Faţada aceluiaşi turn a deţinut o nişă în care stăpânii şi-au înscris orgolios o dată de construcţie. De
asemenea, pe poarta de mijloc se citea odinioară o inscripţie pusă la 1659, la restaurarea poruncită de
Gheorghe Cellionis, jude regal, Petru Roth, magistru al oraşului şi Marc Falk, jude scăunal.

Intrarea cetăţii în istorie s-a marcat printr-o luptă purtată între rebeli din rândul elitei saşilor, împotriva
oamenilor voievodului Transilvaniei (1324). Apoi, se poate specula pe ideea că părăsirea sa de către
reprezentanţii voievodatului a avut loc după invazia turcească din 1421. Cert este faptul că cetatea a
fost cedată, în acea vreme, în stăpânirea deplină a scaunului Rupea.
Graţie fortificaţiilor şi înţelepciunii gospodarilor ei, Rupea nu fost atacată, cucerită sau jefuită în toate
aceste secole. Cetatea a fost părăsită treptat, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după
asigurarea politică garantată de către armata Imperiului Habsburgic. Un singur moment trecător, de
refugiere în cetate, a mai fost înregistrat la 1789, la panica provocată de o posibilă agresiune turcească.
Acela a fost chiar ultimul eveniment în care cetatea a fost solicitată pentru apărare. Viaţa s-a reluat la
baza cetăţii, în jurul amplasamentului bisericii parohiale evanghelice (fostă catolică). Însă, un fond
special de întreţinere a cetăţii a fost creat de către primărie în anul 1838. Fondurile şi donaţiile au
existat de-a lungul întregului secol XIX, cu destinaţie precisă pentru întreţinerea locului, denumit deja
„monument”.
Response time: 0.085469007492065