Complexul Muzeal Histria

Histria a fost fondată de coloniștii greci veniți din Milet, în secolul VII a.Chr.
Situarea coloniei pe un promontoriu ușor de apărat, prevăzut cu un loc de
ancorare adăpostit, înconjurat de un teritoriu rural bogat, precum și apropierea
de unul dintre vechile brațe ale Dunării a determinat o dezvoltare economică
socială și culturală rapidă a așezării. În perioada romană timpurie, înainte de
ascensiunea Tomisului, colonie milesiană situată la sud de aceasta, Histria era
principala colonie grecească de pe țărmul dobrogean al Mării Negre. În secolul
VI p.Chr, când a fost abandonată treptat de locuitorii ei, număra deja aproape 14
secole de istorie neîntreruptă. A încetat să mai existe pe harta istorică a regiunii
timp de mai bine de 12 secole, reintrând în atenția lumii cînd a fost decoperită și
identificată de Ernest Desjardins și readusă la lumină prin inițierea primelor
cercetări arheologice de către Vasile Pârvan, în 1914.
Privitor la datele de fondare a coloniei au fost formulate mai multe păreri. Inițial,
sursele scrise nu păreau să cadă de acord asupra aceleiași date. Pseudo-Skymnos
scrie despre contemporaneitatea actului de fondare cu alungarea cimerienilor de
către sciți, care se crede că ar fi avut loc la sfârșitul secolului VII a.Chr. Alte
opinii plasează evenimentul mai timpuriu, la mijlocul secolului VII a.Chr., dată
care ar corespunde cu cea oferită de Eusebius din Czesarea, anul 657. Cu toate
că datarea nu a fost confirmată arheologic încă, cea mai timpurie dovadă de
acest fel datând cu aproximație între 630-620 a.Chr., ea pare a fi corectă. Deși
doar mici părți ale Histriei arhaice au fost scoase la lumină, pământul cu care s-a

nivelat terenul pentru ridicarea ei conține fragmente ceramice timpurii și pare să
provină dintr-o arie locuită stabilită în apropiere, înainte de de 630-620 a.Chr.
În primele șase secole de existență Histria s-a dezvoltat ca o colonie milesiană
tipică. Și-a definit un panteon, în centrul căruia era Apollon Ietros ca zeu
protector principal, dar și Afrodita și Zeus. Aceștia erau cinstiți în templu
construite pe acropole, protejate de o incintă diferită de cea care fortifică zona de
locuire civilă situată pe platoul de vest. Sistem dublelor incinte a fost utilizat și
în perioada clasică și în cea elenistică. Organizarea administrativă era o tipică
pentru o colonie milesiană. Histria avea o chora bine conturată, cu sate, ferme,
sanctuare și un teritoriu de influență necesar pentru controlul zonelor cu resurse
naturale învecinate. Această zonă de influență a devenit mai târziu Regio
Histriae. Principalele activități economice erau agricultura, comerțul, producția
de mici obiecte care nu constituiau obiectul comerțului maritim, ci al cerinței
locale de marfă mai accesibilă și celor mai puțin avuți. Primele monede histriene
au fost bătute în 475 a.Chr.. Principalele evenimente politice în care a fost
implicată Histria în perioada greacă sunt legate de: expediția lui Darius (514-513
a.Chr.), Liga Deliană, Conflictul deintre Filip II și Ataias regele scit,
introducerea unui regim democratic care a înlocuit oligarhia histriană, revolta
orașelor vest-pontice din 313 a.Chr.. În timpul războiaelor mithridatice Roma și-
a arătatpentru prima dată interes pentru teritoriul dintre Istros și Pontul Euxin,
în special pentru orașele-porturi.
În secolul I p.Chr., Histria se afla încă sub o puternică influență elenistică,
vizibilă în tradiția culturală și religioasă, la nivelul concepției urbane, mai ales
prin folosirea în continuare a incintei și a tramei stradale elenistice. Deși în
timpul domniei împăratului Hadrian a fost construită o nouă incintă, pentru
protejarea spațiului locuit extins spre vest, partea estică a orașului și-a păstrat în
continuare caracteristicile elenistice. În timpul perioadei romane timpurii
(secolele I – III p.Chr.) Histria se prezintă ca un oraș port înfloritor, cu o rețea
stradală articulată și clăridi impresionante. Cu toate că nu dispunem de
suficiente date arheologice pentru această perioadă, materialul epigrafic acoperă
lipsa informațiilor. În câteva inscripții datate în a doua decadă a secolului III
p.Chr. Histria poartă epitetul λαμπροτάτη πόλις. Numai un oraș important, ajuns
la un anumit grad de dezvoltare economică, socială, culturală și politică ar fi fost
îndreptățită să poarte acest apelativ.
Perioada romano-bizantină a fost una destul de agitată pentru noua întemeiata
provincie Scythia Minor. Momentele de pace ași prosperitate au alternat cu cele

marcate de conflicte militare, cauzate de barbarii așezați la granițele imperiului.
Soluții temporare precum victoria de la Naissus, restitutio imperii care i-a urmat,
reformele lui Diocletian, etc., au fost prea efemere pentru a asigura pacea și
echilibrul necesar pentru o dezvoltare continuă a orașelor situate în provinciile
de pe limes. Toate aceste evenimente au influențat traiectoria istorică a Histriei.
Teritoriul fortificat al său a descrescut la aproape o treime din cel roman
timpuriu. Ce fusese odată unul dintre cele mai importante orașe ale Moesiei
Inferior este descris în această perioadă drept „cândva, o foarte puternică
fortificație” (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum libri XXXI, XXII, 8, 43).
Deși întinsă pe un spațiu mult mai restrâns decât cel ocupat de orașul timpuriu,
Histria beneficia de un spațiu urban bine organizat, cu o rețea stradală ușor
diferită de cea timpurie, modificată să corespundă noii incinte și porților de vânzare, cu
cartiere rezidențiale, cu villae impozante, clădiri publice monumentale, tabernae
pentru vânzarea mărfurilor de lux, un cartier economic, unul administrativ etc.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale Histriei târzii este stabilirea aici
a unei episcopii în timpul domniei împăratului Anastasius. Basilica episcopală a
fost construită în timpul împăratului Iustinian, în centrul fortificației târzii.
În timp, nivelul mării a crescut și a inundat câmpia situată la NV de Histria,
acoperind câțiva tumuli, precum și drumurile ce se îndreptau spre nordul
provinciei. La începutul secolului VII p.Chr. Histria a încetat să mai existe ca
centrul urban. Dovezi dispersate de viețuire între ruinele fostului oraș arată că
acesta a fost părăsit treptat. Ultimele urme de locuire (trei la număr) datează din
secolul XI și XIII-XIV.
Fortificația romao-bizantină și-a ridicat structurile urbane peste cele ale orașului
timpuriu, dea lungul străzilor principale timpurii, care au continuat să
funcționeze, cu mici modificări și îmbunătățiri. Și unele construcții romane
timpurii au fost păstrate în interiorul fortificației târzii, fără să fie demantelate, și
care au fost reparate și îmbunătățite mai târziu. Spre exemplu, complexul de băi
denumit generic Thermae I, situat în zona de SV a orașului, construit în sec. I
p.Chr., a continuat să funcționeze, cu câteva lucrări de restaurare și chiar cu o
funcționalitate schimbată.
Intrarea principală în fortificația târzie se face prin Poarta Mare, care se
deschide în Piața Mare (25×14,50 m). Acolo vizitatorii pot admira o basilică
civilă, construită în secolul III p.Chr., considerată ca făcând parte din suita de
clădiri administrative a orașului, împreună cu alte două, situate pe latura vestică
a străzii care duce spre Thermae I. Spre est poate fi vizitată o basilică paleo-

creștină (sec. V-VI p.Chr.). Cartierul oficial al orașului, situat la sud de Poarta
Mare cuprinde o basilică rectangulară, datată în a doua jumătate a secolului III
p.Chr. (reconstruită în secolul IV p.Chr.), o clădire comercială (tabernae), unde
erau comercializate produse de lux, venite prin import (sec. IV p.Chr.), o
piațetă prevăzută cu portic (sec. IV p.Chr.), etc. Toate aceste clădiri, multe ele
construite în secolul IV p.Chr., au fost suprapuse de construcții târzii. Din păcate
nu se pot spune multe despre acestea, deoarece au fost demontate în timpul
vechilor cercetări dintre 1921-1942.
Cea mai importantă și impozantă clădire a Histriei romane târzii este Basilica
Episcopală, situată în inima orașului (sec VI p.Chr.).
Intrând în orașul târziu prin Poarta Mică, situată în partea de sud a laturii vestice
a fostificației, vizitatorul are la dreapta sa cartierul economic, iar spre stânga
Thermae I. În capătul străzii care intră prin Poarta Mică se află o altă bailică
paleocreștină și o zonă rezidențială. Un alt spațiu rezidențial se află la est de
Basilica Episcopală. Aici au fost descoperite patru villae mari de tip domus.
Primele cercetări arehologice au fost inițiate de arheologul român Vasile
Pârvan, în anul 1914. Zidul fortificației târzii a fost primul monument scos la
lumină. De atunci mai multe generații de arheologi au lucrat pentru descoperirea
a mari suprafețe din orașul târziu, dar și a traseului integral al incintei târzii
(acolo unde încă se mai conservă), care a protejat orașul între secolele III – VII
p.Chr.. Acesta închidea o arie locuită de aproximativ 7 ha, de trei ori mai
restrânsă decât zona protejată de incinta romană timpurie. Prima sa fază (faza A
– a doua jumătate a sec. III – sfârșitul sec. III p.Chr) suprapune segmente ale
zidului de incintă elenistic, utilizând fundația acestuia pentru a avea o mai bună
stabilitate. O altă particularitate interesantă a acestor structuri în prima sa fază de
existență este ultilizarea unui șir de fusuri de coloane pentru obținerea unei
fundații durabile (fusuri culcate, perpendiculare pe traiectoria zidului de incintă,
utilizarea din demantelări ale unor structuri anterioare dezafectate). Era prevăzută
cu trei porți de intrare și 3 sau chiar 5 turnuri de apărtare. A fost distrusă în
timpul invaziilor gotice, de la sfârșitul secolului III p.Chr.. În timpul domniilor
lui Diocletian și Constantin cel Mare a fost ridicată faza B a incintei, ușor
extins către nord și sud. Noua incintă avea un sistem de apărare mai complex,
fiind prevăzută cu șaapte turnuri de apărare pe latura de vest și trei turnuri de
colț (SE, NV și NE). Latura de est, neconservată integral, nu era prevăzută cu
turnuri de apărare. Prin Poarta Mare, largă de 3,30 m, și prin cea de vest, de 2,40
m, puteau intra în cetate și care. Ultimele etape ale incintei târzii sunt marcate de

mai multe de lucrări de restaurare (la sfârșitul sec. IV p.Chr.; în timpul
împăratului Anastasius și la sfârșitul secolului VI p.Chr.), iar în ultimele decenii
de existență a Histriei numai latura de vest a incintei mai era funcțională. Poarta
Mare, apărată de patru turnuri rectangulare a fost funcțională pe durata a tuturor
celor cinci faze.
Histria a beneficiat de asemenea de un loc de ancorare ferit în perioada
timpurie a existenței sale. Deși nu au existat instalații portuare propriu-zise,
importurile masive din lumea grecească demonstrează descoperite la Histria că
golful natural era suficient de sigur pentru a susține un comerț maritim intens.
Existența portului histrian este certă, după cum o demonstrează obiectele de
import, monedele, materialul epigrafic și izvoarele literare. Deși instalații
propriu-zise nu au fost descoperite încă, există două posibile localizări ale
portului histrian. El se putea situa în partea de nord a orașului, în zona în care
câmpia a fost inundată încă din antichitate. Împotriva acestor ipoteze stau
aspectul morfologic general al coastei de vest a Mării Negre și aspectele
climatice care, conform recomandărilor lui Vitruvius, nu ar fi permis așezarea
unui port deschis către nord. Este adevărat că aceasta era regula generală
aplicată în orașulele vest-pontice, dar au existat și excepții. De exemplu,
Mesembria a avut două porturi în perioada romano-bizantină, iar unul dintre ele
era situat în golful de nord al peninsulei mesembriene.
A doua posibilă amplasare a portului histrian ar fi partea de sud a fortificației,
unde a existat un golf, acum înnisipat. Statutul ipotetic al acestei localizări
capătă un anumit grad de certitudine prin noile cercetări întreprinse în această
parte a cetății. Acestea au furnizat motivul important care să susțină amplasarea
portului aici (sau măcar a unui loc de ancorare). Au fost descoperite recent
câteva platforme de piatră (2010, 2011), interpretate ca dovezi ale existenței
unor instalații portuare în ultimele etape din existența Histriei.
Portul era probabil prevăzut cu un far, după cum sugerează reprezentările de pe
monede.
Histria este astăzi o mare rezervație arheologică, al cărei teritoriu, împreună cu
necropolele sale, atinge aproximativ 75 ha întindere. Cel mai important sit
arheologic situat pe țărmul românesc al Mării Negre, Histria, este o istorie de
peste 100 de ani de cercetări arheologice asidue. Astfel, Histria a devenit o
dintr eprimele școli de arheologie pentru multe dintre generațiile de studenți din
universități românești de tradiție (Universitatea București, Universitatea

Alexandru Ioan Cuza din Iași, Universitatea "Babeș Bolyai din Cluj etc.). Din
acest motiv, în afară de sit, la Histria există și o bază arheologică, unde pot fi
cazați studenții și arheologii care își desfășoară activitatea acolo, dar și depozite
pentru conservarea descoperirilor. Din moment ce Histria constituie o atracție
turistică pentru români, dar mai ales pentru străini, în anii 80 ai secolului trecut,
aici a fost ridicat un nou muzeu de sit. Prin urmare, Histria zilelor noastre constă
dintr-un muzeu în aer liber (situl propriu-zis), un muzeu, o bază arheologică,
depozite, un restaurant și o parcare.