Cetatea Capidava

Istoria Dobrogei a fost determinată în mare parte de poziția ei geografică, la răscruce de drumuri. Principalele căi care traversează Dobrogea sunt drumul mării, drumul Dunării și drumul care străbate acest teritoriu prin centru, de la nord la sud.

Deși romanii ajunseseră la Dunăre încă din anul 14 p.Chr., abia în timpul împăratului Domitian Dobrogea a fost inclusă în planurile strategice ale Imperiului, Scythia Minor devenind bază a expedițiilor peste Dunăre împotriva dacilor. Traian este însă cel care reușește organizarea durabilă a limesului scitic, construind castre și castele pe malul drept al Dunării și în punctele de trecere, așa cum este și cazul cetății Capidava. Cu rare excepții, limesul scitic astfel organizat a asigurat pacea provinciei pentru mai bine de un secol.

Cetatea Capidava este situată pe malul drept al Dunării, la jumătatea distanței dintre Hârșova (Carsium) și Cernavodă (Axiopolis), fiind construită cu ajutorul detașamentelor Legiunilor V Macedonica de la Troesmis și XI Claudia de la Durostorum, la începutul secolului al II-lea. Alături de Capidava, din sistemul de fortificații realizat de Traian pe malul Dunării, amintim și Carsium (Hârșova), Cius, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus.

Toponimul cetății este getic și se traduce prin “așezarea de la cotitură”, atestând astfel, alături de dovezile arheologice, o locuire preromană în acest loc important din punct de vedere strategic pentru contactele dintre geții din Dobrogea și cei din Câmpia Română. Toponimul, ce s-a păstrat întocmai până în ziua de azi, este atestat atât de izvoarele antice și bizantine, cât și de trei inscripții: piatra funerară a lui C. Iulius Qadratus din secolul al II-lea, descoperită la Ulmetum; un altar votiv dedicat divinității tracice Hero de către Aurelius Valens, descoperit tot la Ulmetum și datând de la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV; și o inscripție funerară fragmentară descoperită recent la Capidava, aparținând lui Aurelius, conducătorul militar al unității cantonate aici.

Locul ales pentru construirea fortificației este unul deosebit de important din punct de vedere strategic, fiind vorba de un masiv stâncos înconjurat din trei părți de apă (Dunărea) și de un șanț natural, fapt ce a determinat instalarea stațiunii militare și dezvoltarea unui centru civil alături. Forma masivului a impus și planul patrulater al castrului. Fortificația pentru unitatea de auxiliari de la Capidava (castellum) a fost probabil ridicată în preajma celor două războaie daco-romane, cu caracter ofensiv. Era prevăzută cu o instalație portuară, un chei la apă, magazii, alte anexe și termele din afara zidurilor cetății. Tot în afara cetății este atestat și cimitirul tumular, cu morminte de incinerație și inventare bogate, dar și o necropolă plană, cu inventare mai modeste.

Capidava, ca și celelalte cetăți de la frontieră, a trebuit să facă față numeroaselor atacuri ale populațiilor barbare. Primul castru roman a fost distrus de carpo-goți, probabil în urma invaziei lor din 248, și a fost refăcut în întregime spre sfârșitul secolului al III-lea, cu caracter pur defensiv. Ruinele cetății pe care le vedem astăzi au un plan patrulater, cu laturile de 105×127 m, ziduri groase de peste 2 m și înalte de 5–6 m, cu șapte turnuri (trei dreptunghiulare, două în sfert de cerc și două în formă de potcoavă). Cetatea avea o poartă lată de aproximativ 2,5 m, situată pe latura de sud-est, care făcea legătura cu restul teritoriului, o poartă strategică spre Dunăre și un port amenajat în terase.

Cetatea a suferit distrugeri repetate. Până în secolul al V-lea a fost refăcută de două ori, ca urmare a numeroaselor atacuri. În timpul celei de-a doua refaceri, în ziduri au fost incluse capiteluri, arhitrave, statui și reliefuri provenite din așezarea civilă și necropolă, semn al urgenței cu care s-au făcut reparațiile. În secolul al VI-lea, după atacul devastator al hunilor, este probabil că nu au mai existat resurse pentru reconstrucție, fiind ridicat doar un mic fort patrulater (60×60 m) în partea de sud.

În urma atacurilor avaro-slave, cetatea este complet distrusă și părăsită în secolul al VII-lea. În secolul al IX-lea are loc reorganizarea granițelor Imperiului Bizantin, iar Capidava își găsește loc în noul sistem defensiv. Peste ruinele fortificației romane se ridică o cetate țărănească de stratiotai (țărani-grăniceri), care durează până la jumătatea secolului al XI-lea, având și ea parte de refaceri succesive. Cetatea era înconjurată de un zid de piatră cu pământ și un șanț de apărare.

Fiind o stațiune militară, aici au fost cantonate de-a lungul timpului mai multe corpuri de trupă: cohors I Ubiorum (unitate auxiliară din Germania Inferior), staționată de la înființarea castrului până în jurul anului 143; apoi cohors I Germanorum, o altă unitate de germani, activă în secolele II–III p.Chr.; iar mai târziu, în epoca romano-bizantină (secolele IV–VII), sunt atestate vexillatio Capidavensis (detașament al Legiunii II Herculia), cuneus equitum Solensium și cuneus equitum scutariorum.

În circuitul de vizitare sunt incluse zidul de incintă, turnurile intermediare în formă de potcoavă și poarta cetății. Urmează băile publice (termele), construite în afara zidurilor primului castru, cu încăperi prevăzute cu hipocaust, bazine cu apă rece și piscine, precum și canalul de evacuare.

Basilica, singura descoperită până în prezent, are trei nave despărțite prin două șiruri de pilaștri și se încheie cu o absidă semicirculară. Ea datează din prima jumătate a secolului al VI-lea și prezintă influențe ale arhitecturii syro-palestiniene, fiind ridicată peste o bazilică mai mică din secolul al IV-lea. În acea perioadă, la Capidava funcționa un centru episcopal al provinciei Scythia, poziția strategică a cetății favorizând răspândirea creștinismului.

Campaniile recente de săpături au scos la iveală un nou turn, aflat momentan în conservare. În 2015 s-au efectuat cercetări extramuros, iar în 2017 au fost finalizate cele din zona termelor. Locuințele din perioada medievală timpurie, cercetate pe o suprafață mare, prezintă mai multe niveluri de locuire, dovadă a refacerilor succesive.

O piesă deosebit de importantă este un ulcior din secolul X, cu inscripția grecească a numelui românesc „Petre”. Această descoperire, alături de altele din aceeași perioadă, ilustrează faza de desăvârșire a poporului român.