Golden Romania

Adres:
Piaţa Unirii, nr.1,
Timisoara

Muzeul de Artă Timişoara

Muzeul de Artă Timişoara
În anul 1716, după victoria asupra turcilor de la Petrovaradin (astăzi Novi-Sad), prinţul Eugeniu de Savoya (1663-1736), unul dintre străluciţii comandanţi militari ai Casei de Habsburg, a decis cucerirea cetăţii Timişoara şi a regiunii învecinate acesteia care timp de 164 de ani a fost parte a Imperiului Otoman. Decizia fusese motivată de poziţia  strategică a cetăţii, probată în cursul conflictelor militare din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. În anul 1718, prin tratatul de pace de la Passarowitz (astăzi, localitate în Serbia) cetatea Timişoara şi cea mai parte a Banatului au intrat sub stăpînirea Casei de Habsburg. Împăratul Carol al VI-lea a semnat decretul de înfiinţare a Administraţiei Banatului, Timişoara devenind capitala uneia dintre noile provincii imperiale. Până în anul 1751 structurile administrative au fost militare, iar guvernatorii au avut o dublă funcţie: una militară şi una civilă. Primul general comandant şi guvernator al Administraţiei Banatului a fost Claudius Florimond conte Mercy d’Argenteau, cunoscut şi sub numele de contele Mercy (1716-1734). În perioada cuprinsă între anii 1751-1778, oraşul a avut o administraţie civilă. Cel dintîi preşedinte civil al Administraţiei Banatului a fost Don Francesco de Paula Ramon, conte Vilana Perlas, marchiz de Perlas, cunoscut sub numele de contele de Vilana Perlas (1753-1768).

Comparativ cu perioada în care oraşul s-a aflat sub stăpînire otomană (1552-1716), Casa de Habsburg a impus o concepţie urbanistică mai riguros planificată, avînd o reţea stradală rectangulară în care au fost construite pieţele reprezentative ale oraşului. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în perimetrul acestora s-au proiectat şi s-au construit imobile. A fost timpul în care Timişoara şi-a definit personalitatea printr-o arhitectură în stilul barocului Europei Centrale. Între caracteristicile imobilelor oraşului baroc se numără şi ierarhizarea spaţială a clădirilor: parterul ocupat de spaţii administrative sau comerciale; zona de locuit orientată spre stradă; culoare boltite pentru accesul spre anexele din curţile interioare. Imobilele au parter sau parter cu etaj, o siluetă echilibrată, compusă din faţade simetrice, structurate vertical şi orizontal de pilaştri, rezalite sau cornişe.

Acestor rigori arhitecturale li se supune şi Palatul Vechii Prefecturi din Timişoara, cunoscut mai tîrziu sub denumirea de Palatul Baroc. Aidoma celorlalte construcţii de secol al XVIII-lea, el face parte din programul de modernizare edilitară dezvoltat în regiunile nou încorporate de Casa de Habsburg. El simboliza puterea imperială. De-a lungul vremii, pînă după al doilea război mondial, Palatul Baroc a găzduit la parter sediul administrativ, iar la etajele I şi II, locuinţele funcţionarilor administraţiei.

În cei aproape 300 de ani de existenţă, Palatul Baroc şi-a schimbat de mai multe ori denumirea în funcţie de politicile dominante şi de reorganizarea administrativă a oraşului. Construcţia s-a realizat în etape, o dată cu Piaţa Principală, Piaţa Dom-ului, astăzi, Piaţa Unirii. Aceasta a dat configuraţia oraşului în secolul al XVIII-lea. Cu toate că abia în anul 1751 a avut loc separarea administraţiei camerale de cea militară şi instituirea funcţiei de preşedinte civil al Banatului, deja  în anii 1730-1740 inginerii militari austrieci au propus construirea unei reşedinţe care să aparţină guvernatorului civil, reşedinţă ce trebuia gîndită în relaţie cu Piaţa. În aceeaşi perioadă au fost stabilite amplasamentele Domului Romano-Catolic (construit în anii 1736-1772), a Bisericii Episcopale Ortodoxe (construită în anii 1744-1748), precum şi al monumentului Sfintei Treimi (realizat în anul 1740).

Pentru Palatul Preşedintelui s-a ales latura sudică a Pieţei, teren pe care în anii 1733-1735 existau clădirea Oficiului Minier şi, învecinată acesteia, Casieria Militară. Din cele două imobile, unite prin supraetajare, s-a pornit construcţia Palatului Baroc. La început, încăperile dinspre Piaţa Dom-ului erau de mai mică importanţă şi aceasta pentru că terenul pe care a fost construită Piaţa a fost unul mlăştinos, purtînd urmele ramificaţiilor canalului Bega. Accesul principal se făcea prin portalul cu mascarón, situat pe latura vestică a clădirii şi care astăzi se păstrează sub formă de fereastră.

În anul 1752, Casa Camerală Veche, denumită astfel după funcţia pe care a avut-o în timpul administraţiei mixte germano-sîrbeşti a oraşului, era o clădire cu  parter şi două etaje. În spate, spre curte, avea ca anexe cîteva grajduri şi depozite. Parterul fusese al Administraţiei Cancelariei Banatului şi al Serviciului Casieriei Militare.
În anul 1754, Casa Camerală Veche a fost amenajată ca reşedinţă a celui dintîi preşedinte al administraţiei civile, contele de Vilana Perlas, cunoscută pentru un timp sub numele de Casa/Palatul Preşedintelui. Acestuia i s-a aranjat locuinţa în încăperile de la etaje, parterul revenind serviciilor de cancelarie şi de expediţie. Latura clădirii situată înspre Piaţă a fost extinsă, construindu-se portalul ce se păstrează pînă astăzi. În compoziţia lui intră arcul în formă de mîner de coş, evidenţiat de un coronament cu profil simplu şi de o ghirlandă clasică inpirată de barocul imperial. Faţada Palatului are o somptuoasă decoraţie barocă, în care alternează două tipuri de împletituri desfăşurate la nivelul pilaştrilor, al parapetelor şi al coronamentelor ferestrelor.

În anul 1774, Casa Preşedintelui s-a extins cu reluarea ,,în oglindă” a corpului existent, dobîndnd astfel o a doua curte interioară, la care accesul se făcea printr-un culoar boltit. La nivelul faţadei, fastuoasa decoraţie provenind din faza iniţială a construcţiei este simplificată prin folosirea unui singur motiv vegetal, aplicat însă la nivelul pilaştrilor.

În contextul în care Viena a decis în 1778 reorganizarea regiunii, punînd-o sub coordonarea Consiliului administrativ al Ungariei, vechile districte devenind comitate,Palatul Baroc avea să continue să-şi joace rolul sub denumirea de Casa Comitatului. Aici va fi sediul subprefectului, al funcţionarilor comitatului şi arestul pentru delictele civile, iar în aripa veche, la parter, Contabilitatea Camerală.

Între anii 1849-1861 în nou înfiinţata regiune autonomă Voivodina Sârbească şi  Banatul Timişan, Palatul Baroc a devenit sediul administraţiei care în acel deceniu a fost direct subordonată Vienei. Cu excepţia unor lucrări de reparaţii şi zugrăvire în culoarea gri, lucrări executate în anul 1858, nu s-a intervenit în chip major asupra clădirii.

La sfârşitul secolului al XIX-lea,Palatul Baroc a suferit o transformare, ajungînd la forma de astăzi. Modificarea ei a fost realizată în acord cu gustul epocii, unul tributar timpului, ceea ce vrea să spună că orice intervenţie asupra unei clădiri trebuia făcută prin înnoire şi prin găsirea unui stil reprezentativ pentru arhitectura contemporană. De unde şi ignorarea moştenirilor baroc. Stilul secolului al XVIII-lea, denumit ,,banalul stil Zopf”, fusese considerat desuet. Prin urmare, s-a propus o restaurare prin aşa-numita ,,purificare stilistică”. Ea a fost executată în anii 1885-1886 de către Jakob-Jacques Klein (1855-1928), arhitect şi constructor originar din Cernăuţi.

În urma intervenţiilor, a fost demolat corpul care separa cele două curţi interioare. Acoperişul dinspre Piaţă a fost mansardat, iar încăperile au fost recompartimentate. Decoraţia barocă a fost eliminată de pe faţadă. Decorul în relief de tencuială a dispărut, ferestrele primind ancadramente rectangulare cu coronamente identice. Prin tratarea faţadei s-a încercat, fără să fie finalizată, o decoraţie sgraffitoce urma să îmbrace panourile aticului şi parapetele ferestrelor.

Având intenţia de a apropia imagineaPalatului Baroc de specificul neorenaşterii franceze, în spiritul căreia arhitectul Jakob Klein a conceput amintita intervenţie, proiectul a inclus o bogată decoraţie de feronerie concretizată prin cele două portdrapele din exterior. Ele au fost realizate sub formă de grifoni şi flanchează colţurile dinspre Piaţă ale clădirii.

După cel de-al doilea război mondial, înPalatul Baroc a funcţionat Facultatea de Agronomie din cadrul Politehnicii din Timişoara, devenită ulterior Universitatea de Agronomie şi Medicină Veterinară <Banatul>.

Începute în anul 1983, cele mai recente lucrări de restaurare ale Palatului Barocau avut ca rezultat o parţială dare în folosinţă în anul 2006, urmând ca acestea să fie continuate de echipele de proiectanţi şi de constructori ale căror intervenţii sînt coordonate de Ministerul Culturii. Situat în centrul istoric al oraşului, într-o Piaţă a cărei arhitectură este la rîndul ei marcată de stilul baroc, Palatul Baroc adăposteşte astăzi Muzeul de Artă Timişoara, o instituţie de referinţă a vieţii culturale contemporane adăpostind valori artistice locale, naţionale şi universale şi atrăgînd numeroşi vizitatori.
Response time: 0.044440984725952